Redacția: Ce v-a inspirat să scrieți "Toate visurile nopții"?

Ovidiu: ”Toate visurile nopții” a pornit, cum pornesc toate, din nevoia de clarificare. Suntem mai puțin dascăli și în proporție covârșitoare ucenici. Ucenicia privește multitudinea fațetelor vieții. Căutăm răspunsuri și descoperim mereu noi seturi de întrebări. Întrebări care primesc drept răspuns întrebări. Evoluăm multidirecțional, descoperim tărâmuri noi. Chiar atunci când ne ascundem de viață. Ucenicia aceasta privește aspectul fundamental al vieții – aspectul etic. De aceea titlul inițial a fost ”Însemnările ucenicului”. Apoi s-a selectat din multitudinea de titluri posibile cel sub care vede lumina tiparului. În fond este relația dintre om și idealul lui. Care îi comunică diferite aspecte ale vieții în cadru oniric, îl însoțește pe cale – Daimonul pe Socrate, Vergiliu pe Dante, Philemon pe Jung. Experiențe scalare. Scara lui Iacov – Scara lui Ioan Scărarul – Scara etică a lui Kohlberg. Nevoia de clarificare impune adâncirea, acceptarea și deschiderea către spații mai puțin evidente. Trăirea relațiilor dintre diferite spații. Anatomie și fiziologie comparată a viului, a existenței. Simbolul celor doi pomi din cartea Geneza ar trebui să fie suficient și nu este. Omul are nevoie să vadă crengile unuia unite cu ale altuia. Să urce din treaptă în treaptă. Să-și clarifice ceea ce nu se lasă clarificat. Treptele sunt etape posibile, stațiuni. Cartea urmează, schimbând punctual ordinea lui Scărarul, cele opt stațiuni fundamentale. Dar prea multe explicații sunt limitative. Relația dintre ucenicul din adânc și visător este relația dintre om și sufletul său. Aspectul etic este legat de felul în care se vede individul în lume. Întreit (trup, suflet, spirit) și în relație cu alți indivizi. Cu aproapele și dușmanul. Viața limitată temporal îl obligă pe om să caute valoarea. Și sensul. Dacă se lasă dus de val este la cheremul oricăror posibilități. Cât se poate lăsa dus de val? Cât poate stăpâni valul? În același timp omul nu-i niciodată singur. Animal social, chiar în solitudine se descoperă așa. Este întotdeauna cu sine însuși. Cu omul necesității, cu omul sentiment și cu omul reflexiv. Aceștia se manifestă. Împreună cu ei este întreg. Dar relaționarea, ca oricare alta presupune tranzacții. Prin care pierzi sau câștigi. Și viața este scurtă, arta lungă. Oamenii nu pot fi convinși să se raporteze într-un chip sau altul la ei înșiși. Nevoia trebuie să fie interioară. Un soi de chemare cum o numeau cei vechi. Încât îmi este greu de ales între ce și cine, când vine vorba despre motivația care a stat la baza scrierii acestui text. Nu suntem învățătorii altora, nu-i putem sili să adopte seturi de reguli, credințe, să ne constate prezența, să ne iubească sau să ne urască. De asemenea, nu putem sili pe cineva să guste dintr-un aliment. Oamenii se pot înșela până la o vreme, se pot înșela pe tot parcursul vieții. Alegând să facă acest lucru, conștient sau inconștient, cu diverse motivații, cu diferite ținte. Din acest motiv cartea nu are scopul unui ceasornic deșteptător. Nu-i politicos să tulburi altuia somnul. Nu-i politicos nici să-ți tulburi propriul somn. Adesea nu-i politicos să rămâi numai politicos.

Redacția: Ce rol joacă simbolurile și metaforele în cartea dvs.? Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor prin "Toate visurile nopții"?

Ovidiu: Simbolul prin natura sa scapă înțelesului, nu este reductibil la înțeles. Cuprinde sau exprimă completitudinea. Obișnuit îl receptăm etic prin categorii bine-rău, frumos-urât. Toate în echilibru. Oul tuturor arhetipurilor, al tuturor posibilităților, al rolurilor posibile pe scena vieții, jucate conștient sau inconștient. Simbolurile și metaforele dezvăluie după cum ascund aspecte holiste. Simpla lor înțelegere nu este înțelegere. Din perspectiva celor vechi cunoașterea este dragoste. Cea mai bună definiție a dragostei a oferit-o Omul de pe drumul Damascului. Cunoașterea, în chipul acesta presupune practică, relaționare. Comoara din interior, din acea peșteră a lui Ali-baba trebuie cheltuită în exterior. Investită sau dăruită, indiferent cum tălmăcim termenii. Obișnuit adaptarea la realitate a individului creează obișnuința unei practici contrare. Ești într-un chip sau altul în măsura în care ai fost certificat de exterior. Exteriorul este obiectiv, tu ești subiectiv. Dar scopul ești tu și cea mai bună formă în care poți să te arăți în lume. Această înțelegere duce inevitabil la conflict. Orice alt individ concurează pentru atingerea aceluiași scop. Concurența impune tehnici și metode de depășire, de gestionare a conflictului, de supunere. Care au limitările lor. După atingerea maximului de dezvoltare trupul intră pe pantă descendentă. Unele imperative ale dezvoltării ființei umane, care pot fi corelate cu dezvoltarea naturală au fost extinse asupra întregii vieți. De aici problema. Omul nu-și trăiește numai o etapă a vieții ci viața întreagă. Și în mod extrem de ciudat, odată ce intră pe pantă descendentă se comportă ca un adolescent lansat în cucerirea lumii, ajutat de creșterea puterilor fizice. Cititorul primește mesajul pe care este pregătit să-l primească. Indiferent că se află pe drumul consolidării ego-ului, într-o gropniță oarecare, la o răspântie, sau că merge deodată pe cele nouă picioare (Răspunsul la întrebarea Sfinxului). Și obișnuit nu funcționăm holist. Surprindem o fațetă a realității. Uneori din lumină o singură nuanță. Sufletul comunică prin simboluri, prin mituri. Utilizează oralitatea. Nu scrie mesaje amenințătoare pe pereții palatelor babiloniene, nu scrie legi pe lespezi. Se arată întreg. Dar întâlnirea cu acesta la pârleaz presupune lepădarea comodității cu toate încrustațiile ei. Dialogul cu sufletul este incomod. Sufletul poate fi receptat ca prinț sau prințesă. Ambii năzuroși, cu toane. Curtarea este dificilă. Presupune rituri de trecere infernale. Pentru că ceea ce se urmărește este nunta. Împăratul oferă: fata de soție și jumătate din împărăție!

Redacția: Există un filosof sau o lucrare filosofică anume care a influențat viziunea dvs. în această carte?

Ovidiu: Filosofia derulează pe un cearșaf jocul umbrelor și prin aceasta observă omul în lume. Dintr-o multitudine de aspecte. Orice femers teoretic și toate definițiile care se pot da teoriilor sunt criticabile. Cum să definești un mecanism autoreflexiv? Începând cu Socrate relația omului cu el însuși și cu cetatea a fost definită. Dezvăluită. Ulterior, creștinismul a întins două cărți peste două cărți. Vechiul și Noul Testament peste Iliada și Odiseea. În altă manieră. Dacă este să-i dăm crezare lui Heraclit școlarizarea tinerilor elini însemna învățarea pe dinafară a cântecelor din Iliada și Odiseea. De unde extrăgeau pasaje care lămureau diferite aspecte ale vieții. Cu scripturile nu a fost așa. Au fost tălmăcite, esențializate, transformate în predici. Mesajele scripturale s-au amestecat cu fondul mitic etnografic, a generat moduri de viață. Și s-au petrecut multe. Renaștere, iluminism, romantism. Secolul al XIX-lea a rupt pisica. Nietzsche nu a apărut din senin dar a acționat ca din senin. Idealul se muta pe supraom. Hobbes cu Leviatanul lui săpase o gropniță adâncă. Adăugându-se lui Machiavelli. Dacă Calvin a spălat banul de păcat, alții au spălat egoismul, în parte chiar minciuna. Filosofia a ajuns o imensă spălătorie. Din diverse perspective Pilat și-a spălat mâinile cu apă fierbinte, călduță, înghețată. Desigur, Marx. Idealul lua alt chip. Sensul istoriei. În acest peisaj apare imaginea lui Dostoievski, cu necesitatea omului de a-și cerceta adâncul, de a-și cerceta Subterana, de a relaționa cu aceasta. Vorbind și despre balaurii modernității: anarhism, socialism, despre Marele Inchizitor. Secolul XX a fost alambic pentru manifestările pruncului născut în secolul XIX. Un prunc al puterii absolute care căuta putere absolută. Scopul scuză mijloacele! Sfârșitul secolul XX repune pe tapet etica. Criza omenirii, criza sistemelor și a subsistemelor. Frica de moarte. Această perioadă i-a permis lui Gilles Lipovetsky să afirme ”Secolul XXI va fi etic sau nu va fi deloc!”. Simplă dorință. Dar extinderea eticii asupra multor sectoare de activitate îl readuce în actualitate pe Dostoievski. Developează imaginea Marelui Inchizitor. Ivan Karamazov poate zâmbi în somn. Trupurile sfinților putrezesc. În linii generale aceasta este legătura cărții cu filosofia.

Redacția: Cum a fost procesul de scriere al acestei cărți? A existat un capitol sau o secțiune care v-a pus probleme?

Ovidiu: Scrierea cărții nu a întâmpinat rezistențe. Cărțile se scriu singure. Te folosesc. Ești organul pe care îl parazitează. De aceea este absurd chiar să îți semnezi cărțile. Sunt și nu sunt produsul tău. Dar parazitul nu este interesat în reprezentare socială, nu se restrânge într-un nume. Numai cine nu muncește nu greșește! Și tot așa pot să se configureze insatisfacții. Respecți regula lui Boileau. Adaugi arar, tai des. În cazul de față acestea au fost generate de nevoia de esențializare, de surprindere a râului, a curgerii. Materialul oniric te solicită cu ochi de bufniță, cu o rotire a capului similară. Dacă schița complexelor emoționale în logica impusă de text a fost ușurată de posibilitatea trăirii lor directe până la un punct în mod emoțional și reflexiv, unul avea să scape din acest cadru. Probleme îți ridică în special lucrurile pe care nu le-ai experimentat direct. Când vorbești despre gustul unui fruct pe care nu l-ai văzut, nu l-ai gustat. Așa stau lucrurile cu mânia. Mânia curăță locul faptei, nu se lasă observată. Îi vezi doar consecințele. Vinovăție, rușine, nevoia acută de a consuma aceste consecințe prin asumare sau evitare, ascundere, ne-recunoaștere. Adam se ascunde. Mânia poate fi îndreptată către alții, către sine. Poate fi justificată. Poate fi anticipată. Nu poate fi trăită plenar. Nimeni nu-și amintește clipa, infinitezimalul mâniei. Încât ești obligat să iei de bună oglinda. Vezi alți oameni în momente de mânie. Poți descrie aspecte exterioare. Poate chiar fiziologice. Dar niciodată cum simte sau nu simte cineva secunda mâniei. Cu atât mai mult cu cât această stare este reprimată în cursul adaptării, rămânând necunoscută, evitată, uneori jucată, dar niciodată cunoscută.

Redacția: Aveți vreun ritual sau o rutină specială atunci când scrieți? Cum vă organizați timpul pentru a fi productiv?

Ovidiu: Ca persoană activă satisfac diferite imperative: loc de muncă, aspecte profesionale, viața de familie, aspecte relaționale. Desigur, există un timp afectat nevoilor de bază. Scrisul este asociat acestor nevoi. O spunea frumos Ion Heliade Rădulescu într-o scrisoare către Ion Ghica și grupul de revoluționari din Imperiul Otoman, după episodul din 1848. Se plângea de lipsa hârtiei de scris și a altor bunuri indispensabile aristocrației spiritului. Lampa și hârtia erau necesități de bază. Funcționale și reprezentative. Când scrisul devine necesitate de bază se cere satisfăcut ca și celelalte. Nu poate fi explicat sau înțeles în aceeași cheie. De aceea furi timp. Ajungi inevitabil impostor. Ocupă un spațiu fără să aducă un beneficiu palpabil familiei, organizației din care faci parte. Poate nici cititorului. Dar dacă nu poți evita scrisul trebuie să-ți asumi vinovăția. Să îți accepți impostura. Adesea scriu pe drum, în mijloace de transport în comun, folosind aplicația de pe telefon. În așa-zis-ul timp liber. Ocup diferite nișe. Scrisul este gelos. Îți cere toată atenția. Te rupe de realitate. Timpul neutilizat este pierdut pentru totdeauna. Nu există un timp anume rezervat pentru scris mâine. Din această perspectivă scrisul devine organizator. Te răpește din observarea directă a realității, din ruminație, îți organizează gândurile. De regulă vremea scrisului este o vreme furată. Trăită în alt chip. Se împletește cu un anumit soi de oralitate. Oralitatea gândurilor căreia îi soliciți o anumită ordine, o lectură echilibrată a emoțiilor. Și aceasta răspunde cu ordinea ei. Prin aceasta scrisul devine dialog.

Redacția: Cum vedeți evoluția literaturii în România? Credeți că există un interes pentru scrierile filosofice?

Ovidiu: Literatura din România este spațiul în care poți surprinde înaintări, întoarceri, ascensiuni și afundări, conectări la literatura universală, fixații locale. Spațiul tuturor direcțiilor, al tuturor conexiunilor. Nu sunt critic literar, prin acesta răspunsul meu nu poate fi obiectiv. În afara unei specializări răspunsul ar necesita surprinderea unui peisaj amplu, de la Scrisoarea lui Neacșu și până la nedefinitul mâine. Încât remarcile mele vor fi subiective. Ca toate cele de până acum. Postmodernismul nu și-a dat duhul. Este greu de depășit pentru că poartă în pântec și naște la cerere relativism moral. Omul în toate chipurile posibile. Cu asumarea sau neasumarea vieții și a libertății. În peisajul contemporan literatura din România are universurile ei doctrinare, asocieri între scriitori pe diverse criterii, prezintă diverse deschideri și închideri, se raportează la diverse patern-uri, este rodul manifestării generațiilor noi, rodul muncii veteranilor. Conceptul de scriere filosofică, scriere cu caracter filosofic, de scriere care reliefează aspecte ale dragostei de înțelepciune este tălmăcit în fel și chip. Oamenii nu trăiesc ghidați de teorii sau de definiții ale teoriilor. Viața îi obligă să facă abstracție adesea de dicționar, de norme. Norma devine ideal, la care fiecare se raportează din nevoi legate de bună funcționare, de acceptare, de relaționare cu ceilalți. Norma devine garderobă. În funcție de programul social pe care îl execuți îmbraci o haină, afișezi o credință, te convingi că ai un scop, că urmărești satisfacerea lui. Astfel de scrieri pot avea caracter esențial, funcțional sau decorativ. Dacă nu satisfac nicio nevoie a ființei rămân necunoscute, inabordabile. Toate sunt bune, puține de folos! Buchetul de crize actuale, și actualizate îl obligă pe individ să supraviețuiască, să se adapteze. De aceea și literatura contemporană prezintă un păienjeniș de tendințe. Eclectismul face parte din simptomatologie. Este profet prin el însuși. Vorbește despre iminența transformării. Simpla confuzie are același rol. Poți să asculți predica sau să o socotești a unui profet mincinos. Literatura rămâne în cetate și este sensibilă la manifestările cetății, la angoase, la soluții, la așteptări. Este oglindă. Nu oferă soluții. Desigur, șoapta de secol XIX nu a fost cu totul uitată. Nici atunci nu a fost percepută ca strigăt, ca tunet. Dar în căutarea autenticului nu poate fi ascunsă sub preș. Chestiunea formelor fără fond. Prin aceasta Maiorescu se agață de contemporaneitate. Adaugă o formă de stres la multitudinea formelor de stres. Literatura contemporană surprinde pe de o parte specializarea scriitorului, spațiul în care funcționează ca actor social, estetica în care se poate accepta și poate accepta cosmosul, grija față de pruncul-cuvânt. Implicit un anumit dor după ceva în mare parte uitat, după oralitate. Spațiul în care logosul apare drept comunicare vie. Un soi de reamintire a momentului în care Theut înfățișează lui Thamos arta scrisului. Iar Thamos observă că literele vor avea efect contrar scopului de conservare a memoriei, pentru că vor aduce în suflete uitarea. Așa apare problema la Platon, în dialogul Phaidros. În momentul actual literatura română, literatura meșterilor, literatura ucenicilor se află la răspântie. Și Moromete întreabă: Unde mergem noi domnule? Răspunsul este tot o întrebare: Dar de unde am plecat? Și întrebările-răspunsuri care decurg din aceasta. Interesul pentru o literatură reflexivă sau autoreflexivă este legat de căutarea certitudinii, sau, mai sănătos încă, de identificarea unor mijloace adecvate pentru gestionarea incertitudinilor, pentru acceptarea lor și orientarea către un scop.

Redacția: Care sunt cărțile dvs. preferate?

Ovidiu: Întrebarea este punctuală și cere un răspuns punctual. Dacă întrebarea viza cartea, răspunsul ar fi ușor de construit. Cel puțin formal. Dar cărțile... cărțile au problematica lor. Sunt cărți din domeniile de interes: istorie, științele speciale ale istoriei, bibliologie, istoria cărții și a tiparului, restaurare-conservare, filosofie, artă, teologie, psihologie...științe asociate și evident, beletristică. De la Ghilgameș până la Doina Ruști, de exemplu. De la Sapho la Ahmatova, Ana Blandiana și Dana Fodor Mateescu. În peisajul general se pot așeza în poziție centrală câțiva autori. Dar ar fi nedrept pentru alții. Cum nedrept este că am amintit și numele de mai sus. Chiar dacă este drept din rațiuni subiective. Am evitat bravada inutilă de a înșira nume selectate sau nu într-o istorie amplă a literaturii universale. Sau surprinse în istoriografia diferitelor probleme din cadrul unui număr mai mare sau mic de științe. Sunt interesat de literatura sapiențială. Fiind restaurator nu-mi este străin nici conceptul de restaurare a sufletului. Aici intervin o serie de magicieni. Unul dintre ei este C. G. Jung. Alții se pierd în adâncul vremurilor, de unde se ivesc după nevoie. Desigur, orice om are o carte preferată, una fără de care nu ajunge în pustiul insulei: cartea propriei vieți. Când întâlnești cărți fundamentale se întâmplă pur și simplu să poposești într-o intersecție alături de alți călători. Nu contează din ce veac vin. Nici încotro se îndreaptă. Îl asculți pe cel care îți oferă cadrul cel mai adecvat pentru a te asculta, pentru a te auzi. Homer și alți iluștrii necunoscuți. Autorul Epopeii lui Ghilgameș care-ți străpunge sufletul cu problema sfârșitului călătoriei. Goethe care-ți face cunoștință cu Mefisto interior și alții. Rumi te plimbă pe drumuri fără colb, Rilke pe altele. Cărțile sunt întâlniri cu oamenii. La răscruce de drumuri. Oameni care își scutură colbul de litere, estetica, tehnica și metoda, invitându-te la masă între rânduri, la trei rânduri. Sunt cărți care solicită reîntâlniri, sunt autori percepuți diferit în copilărie, adolescență și pe fiecare palier al maturității. Oameni și epoci la care mă întorc constant: antichitatea și secolul al XIX-lea. În folosul clipei prezente. De asemenea, există o triadă ca loc constant de popas: Hamlet-Don Quijote de la Mancha-Frații Karamazov. Mintea-Dragostea-Omul. Fiecare cu aspect de Oicumenă, Oază, Fata Morgana. Dar dincolo de carte, pe o poziție superioară este povestea. Cu toții avem o poveste personală. Una sau mai multe, receptate în copilărie, însoțitoare pe drumurile împletite și răsucite ale vieții. Păunașul Codrilor al lui Victor Eftimiu – prima carte citită. Povești Electrecord, povești supte de pe buzele aezilor – mamă-tată. În acestea ne găsim deplinătatea.

Redacția: Ce impact sperați să aibă cartea dvs. asupra cititorilor? Ce ați dori să își amintească după ce o termină?

Ovidiu: În mod obișnuit nu proiectez imaginea unui cititor-țintă. Cumva, pe cititor îl simt coautor. Este împreună cu mine și cu acel cine-ce? care concepe lucrarea. Parte a unei treimi active. În funcție de relația diferiților oameni cu ei-înșiși, cu planul social, cu aspirațiile lor, pot să realizez în ce măsură o coardă sensibilă poate fi atinsă, fie că este vorba de una sentimentală sau rațională. Dar nu pot merge foarte departe, stabilind influențe precise. Atâta timp cât cititorul îl poate accepta pe autor (numele de pe copertă) drept o variantă a sa, imaginile sau conceptele prezente în carte îi vor folosi drept reamintiri punctuale, confirmări, semafoare (roșu, verde, galben intermitent, toate luminile aprinse, toate stinse, sau aprinse anume pentru confuzie roșu-verde). Nădăjduiesc să aibă un impact pozitiv, să-l încurajeze pe cititor să se accepte, să-și înceapă sau să-și continue dialogul cu sufletul său. Să-și permită să greșească, fără a se limita la această permisiune. Să evite rușinea în urma oricărei greșeli și să își cerceteze vina. Aceasta are aspecte stabile, raționale și un plan de remediere. Totul ca produs al deliberărilor personale, făcând abstracție de autorul unei cărți. La a doua întrebare răspunsul este simplu. Îmi doresc să nu uite călătoria. Călătoria cititorului în el însuși. Și că am scris împreună o carte. Cititorii sunt într-o anumită măsură coautorii cărților pe care le citesc, le recitesc, le trăiesc într-o măsură sau alta, le comunică și uneori le rescriu. În tălmăcire proprie. Desigur... totul până la un punct. Cum până la un punct suntem hrana noastră.

Redacția: Lucrați în prezent la o altă carte? Dacă da, ne puteți oferi câteva detalii?

Ovidiu: Cartea la care lucrez în prezent, și care mă lucrează este Sidonia. Criza de la mijlocul vieții, căutarea sensului, frica de moarte ca proiecție a fricii de viață, relația cu viața, confuzia. Sidonia este un aspect al Marii Mame-Împărăteasa Cerurilor. Este povestea unui om care se descoperă viu pe fundul văii morții și găsește drumul printre fisurile stâncilor. Fără să găsească propriu-zis un sens al vieții ajunge să o trăiască, să-i accepte fațetele, să realizeze că evoluează într-o singură fațetă, supradimensionată și aceasta pentru înțelegere, implicit pentru stăpânire. Povestea poate fi redusă la descrierea unui moment depresiv însoțit de inevitabile confuzii, de blocaje. Planul este mai amplu decât cele ale romanelor anterioare: cuprinde XX de capitole, prolog și epilog. Desigur, după logica alfabetului fenician. Criza de maturitate a omului în societate și criza societății în om. Cam așa ar putea fi rezumat romanul.

Redacția: Cunoști site-uri, bloguri, grupuri unde se discută despre cărți, dacă da, care sunt acestea? Pe ce canale de Social Media vă pot găsii cititorii?

Ovidiu: Mediul online este ofertant. Apreciez în special activitatea SSR în ansamblu, dar și a diferitelor cenacluri literare. Citesc ocazional. Editurile au pagini proprii, bloguri asociate. Autorii sunt prezenți în mediul online. Este dificil de stabilit o bibliografie web. Ușor, ar spune cineva. Cauți la istoric. Dar… est modus in rebus! Timpul nu-mi permite o relație specială cu mediul online. Acolo sunt frecvent consumator. Așa am adunat o imensă bibliotecă virtuală. Prefer însă achiziționarea pe suport fizic a publicațiilor culturale apărute sub diverse egide, în special cele centrale, uneori și a publicațiilor patronate de foruri județene. Prezența personală în acest mediu, care presupune elemente de imagine este quasi-inexistentă. Marketingul te solicită cu tot setul de măști sociale. Pe care le poți prezenta în măsura în care le-ai construit, le-ai lipit de chip, au devenit parte din persoana ta. Nimeni nu poate așeza pe o tarabă online ceva esențial despre sine. Omul trăiește fațete ale realității, nu realitatea în ansamblul ei. Dacă am considera realitatea ființei sferă sau un elipsoid, omul ar putea prezenta un fragment, cel cu firmamentul nopții, cel diurn. Un aspect din oricare. O jumătate de aspect din oricare. Indiferent cât ar vrea să fie de sincer, de corect cu sine însuși. Pe de altă parte cei care îi recepționează această imagine o recompun cu ajutorul propriilor proiecții. Sunt oameni care trăiesc comod pe scena imaginii de sine, alții evoluează în diferite alambicuri fără să simtă acut nevoia reprezentării sociale. Apar pe scenă, își spun poezia și se retrag. Apar numai dacă socotesc că au ceva de spus. Nu există o diferență de valoare între cele două perspective. Ambele sunt naturale. Contul de pe Linkedin a fost necesar într-o anumită conjunctură și numai atât. Am rămas numai cu pagina Facebook pe care o accesez rar. Postez evenimente mărunte. Apariția unei cărți. Răspund la întrebări, transmit felicitări cu diverse ocazii persoanelor cunoscute și necunoscute. Am început construcția unui blog, dar nu am găsit încă o Ana care să-i susțină fundațiile. Acolo am postat în primăvară câteva povești și titluri de cărți cu trimitere la site-uri ale editurilor. Trebuia să fie o modalitate de comunicare cu cititorii după publicarea unui volum de poezie și a trei romane. Alături de reclama pe Facebook, postare de poezie și fragment de roman pe pagina proprie și pagini aparținând diferitelor grupuri care promovează literatura. Naționale, ale diasporei și tot așa. Deocamdată blogul nu și-a atins scopul, rămânând o structură în construcție și aproape părăsită: https://lanaluiaethalides.blogspot.com/