În arta traco-getică din secolele V-III a.Chr., războinicii călare sunt înarmaţi cu lănci şi poartă armuri din solzi metalici, par a fi gata pentru luptă, dar nu-și protejează niciodată capul cu coifuri şi nu se războiesc între ei. În nici una din reprezentări, armele nu sunt îndreptate spre personaje umane, în schimb sunt atacate animale.

Animalul pe care îl regăsim cel mai des în scenele de vânătoare din lumea tracică este mistreţul, el este hăituit pe centura de la Loveţ, pe cana 159 de la Rogozen, pe peretele mormântului de la Alexandrovo. Mistreţul, simbol al haosului şi al distrugerii, în multe mituri grecești apare ca antagonist pentru Hercule, Tezeu, Iason, Atalanta și alți eroi. La vecinii tracilor, la macedoneni, o vânătoare de mistreţi încununată cu succes era criteriul principal al iniţierii unui tânăr, acesta putea accede la statutul de războinic doar după ce ucidea un porc mistreţ(1). În societăţile arhaice, uciderea unui animal puternic şi periculos era un act de maturitate, o trecere dintr-o clasă de vârstă în alta sau un ritual iniţiatic, în urma căruia se produceau schimbări în statutul social, cum ar fi urcarea pe tron sau accesul în cadrul unei elite războinice.(2) O altă scenă de vânătoare a unui animal feroce apare redată pe aplicele de la Lukovit, aici cavalerul apare urmărind un leu; regele animalelor este întâlnit în arta tracică ca import din zona sud balcanică, se ştie că macedonenii Alexandru cel Mare și Lysimah s-au luptat cu lei, această confruntare era una din principalele probe pentru ca viitorul rege să acceadă la domnie(3). Uciderea leului era proba de vitejie supremă – de exemplu, după moartea regelui trac Rhesus, fratele său a trebuit să aleagă un nou rege, unul dintre pretendenţi s-a luptat cu un leu şi a pierdut, demonstrând astfel că nu merita coroana(4).

Pe plăcuţele de argint de la Letniţa, figura călăreţului războinic-vânător apare de cele mai multe ori în cadrul aceluiaşi tezaur. Plăcuţele erau utilizate ca piese de harnaşament, pe ele sunt reprezentate momente importante din viaţa unui personaj, acesta este redat tânăr (fără barbă) şi matur (cu barbă), înarmat cu lance sau ţinând în mână un vas de tip fială mergând cu calul la pas sau atacând un urs; iar pe una dintre aplice este reprezentat în timpul unei scene erotice. Aceste plăcuţe ilustrează un mit autohton, în centrul căruia se afla cavalerul.(5)

• Plăcuțele de la Letnița (sec. IV î.Hr.).
• Foto: Album - Ancient gold: the wealth of the Thracians, Publisher Harry N. Abrams, New York, 1998.

Pe piesele de paradă din tezaurul de la Agighiol (Dobrogea) el este reprezentat într-o atitudine similară, şi aici se pare că artistul a redat scene cheie, cum ar fi vânătoarea iniţiatică, urmată de investitură.

• artefacte descoperite la Agighiol (Dobrogea, sec. IV î.Hr.)
• Foto: după I Daci, G. Dumitru.
• desen coif: SÎRBU Valeriu, FLOREA Gelu, Cavalerul în arta tracică (sec. V a.Chr. - I d.Chr.) (materiale, tehnici, ateliere, iconografie, posibile interpretări), (pag.105), Banatica, Nr.15-1, 2000.
• desen bărbați: Viorel Moraru.

După câte se vede, motivul iconografic şi simbolic caracteristic acestei perioade este cel al cavalerului, acest personaj întâlnit în aria locuită de traco-geţi, reprezintă eroul, războinicul-vânător, curajos şi iscusit, care săvârşeşte fapte măreţe ce stârnesc admiraţia oamenilor(6). Este posibil ca la origini el să fi fost un erou legendar, primul rege, întemeietorul tribului(7), iar clasa aristocraţilor, în frunte cu basileul să îl aibă ca model, să se identifice cu el. Urmărindu-l pe călăreţul lăncier de-a lungul secolelor, descoperim că în epoca romană peste 2000 de reliefuri în marmură sunt dedicate lui, astfel îi aflăm numele, este Heros/ Eroul.(8) Scenele de pe obiectele de artă tracică sunt istorii uitate, mituri și credințe; imaginile au un conţinut ideologic pe care nu îl înţelegem, doar îl putem presupune folosind diverse analogii şi interpretări. Cavalerul, acest Făt Frumos al lumii vechi, este un Hercule geto-dac. Se ştie că tracii cunoşteau unele mituri şi legende greceşti, cel mai elocvent exemplu este al eroului grec Heracle, căruia romanii îi spuneau Hercule, care apare pe câteva vase și obiecte de aur și argint descoperite în Bulgaria.

• artefacte descoperite la Kapinovo și Stara Zagora (Bulgaria).
• Foto: Album - Ancient gold: the wealth of the Thracians, Publisher
  Harry N. Abrams, New York, 1998.

• artefact descoperit la Rogozen (sec. IV î.Hr.).
• Foto: Album - Ancient gold: the wealth of the Thracians, Publisher Harry N. Abrams, New York, 1998.

• artefacte descoperite la Mramor Mogila, Panaghiuriste district (Bulgaria).

• Foto: Album - Ancient gold: the wealth of the Thracians, Publisher Harry N. Abrams, New York, 1998.

  Istoricul Ivan Marazov afirmă că imaginea acestui semizeu este dovada cea mai evidentă a sincretismului dintre tradiţia greacă şi cea a tracilor(9). Întruchiparea forţei, curajului şi a vitejiei – Hercule este eroul care izbuteşte să treacă toate probele la care este supus. Se poate spune că faptele lui au fost probe iniţiatice și, reuşind să le treacă, i s-a permis să acceadă la statutul de nemuritor(10), fiind primit în Olimp, în rândul zeilor. Calităţile eroului i-au determinat pe războinici să-l adopte ca model, mai ales că aspiranţii la tron trebuiau să treacă diverse probe spre a-şi demonstra abilităţile. Se observă unele similitudini între legende și probele la care erau supuși pretendenţii la tron, de exemplu Hercule ucide leul din Nemmea şi prinde mistreţul de pe muntele Erymanthus, și, după cum am mai spus, viitorii regi macedoneni, înainte de a fi încoronaţi trebuiau să înfrunte un leu(11); în același timp tinerii pentru a accede în casta războinicilor aveau misiunea de a ucide un mistreţ. Hercule a fost erou semizeu, care după moarte a devenit zeu. În cinstea lui s-au bătut monede, s-au ridicat temple și cetăți [cum ar fi Herculea Pontică, chiar și Callatis într-o perioadă bate monedă cu chipul său, monedă ce are inscripția „întemeietor”(12)].
  Că veni vorba de monede, cea mai generoasă sursă de inspirație pentru arta și numismatica geților o reprezintă emisiunile monetare bătute în numele lui Alexandru cel Mare, acestea ajung în Dacia atât în timpul vieții cât și după moartea lui Iskander. Monedele au pe avers capul lui Hercule sau al regelui macedonean înveșmântat cu o piele de leu, aidoma eroului grec; iar pe revers este portretizat tatăl lui Hercule, Zeus tronând. Artiștii monetari autohtoni, regăsind pe monede personaje cu atribute similare propriei mitologii, au reprodus și reinterpretat imaginile de împrumut, până când produsul de imitație s-a transformat într-un obiect de artă propriu(13) lumii nord tracice. Pentru că tot vorbim de greci, amintim aici că în spaţiul populat de geţi au fost descoperite inscripţii greceşti şi latine care precizează numele unei divinităţi: Derzelas, Darzala, Derzis, Derzo. Se pare că acest zeu local a fost adoptat de unele colonii greceşti de la Pontul Euxin (Histria, Odessos), iar în epoca romană este asemuit cu Hercule Invictus(14), nume ce apare des întâlnit pe inscripţii din Dacia romană.(15) Acesta fost catalogat de Ion Iosif Russu drept un zeu dătător de vigoare şi sănătate, iar Ion Horațiu Crișan este de părere că fiind divinizat doar la nord de Munții Haemus (Balcani), înseamnă că era o divinitate locală, deci făcea parte din panteonul geto-dacilor(16).

Călătoriile lui Hercule la nordul Dunării

Herodot ne transmite informaţii despre originea regalităţii la sciţi - vecini, aliați sau după conjunctură dușmani ai geto-dacilor - conform unei tradiții, din Scythes se trag regii sciţilor, acesta era fiul lui Hercule şi al unei fiinţe fabuloase (jumătate femeie-jumătate şarpe). Scythes a devenit stăpân peste regat, în detrimentul fraţilor săi, după ce a trecut proba la care a fost supus, aceea de a întinde arcul tatălui său (17) – se povesteşte astfel originea deosebită a unui rege legendar. Pe una din aplicele de la Letniţa este prezentată o scenă erotică între un bărbat cu barbă şi o femeie tunsă scurt. În spatele cuplului se află o altă femeie, aceasta ţine în mâna dreaptă un vas și în stânga o ramură. Atributele şi gestul pe care îl face, coborând frunzele ramurii deasupra cuplului, denotă faptul că este vorba de un ritual legat de cultul fecundităţii. Unirea dintre cei doi trebuie să dea roade. Scena împreunării sacre este una simbolico-rituală şi este cunoscută în istoria religiilor sub denumirea de hierogamie. (18) După una din interpretări evenimentul ar reprezenta istoria conceperii unui personaj exemplar ca în cazul strămoșului mitologic al sciților, născut după împreunarea dintre semizeul-erou cu o divinitate. Dacă în Sciția, Hercule se iubește cu femei jumătate om – jumătate șarpe, la greci, el a fost ucigaș de balauri/șerpi mitologici. Obligat de împrejurări, Hercule primii de la fratele său, regele Euristeu, însărcinarea de a ucide Hydra, un șarpe monstru cu 9 capete, care trăia într-o peșteră, și care avea abilitatea de a-și vindeca rănile și multiplica capetele. Ajutat de nepotul său Iolau, Hercule tăie capetele Hydrei cu secera, apoi arse gâturile însângerate pentru a închide rănile și a prevenii astfel regenerarea monstrului.

Zalmoxis și Hercule

Vorbind despre Zalmoxis, autorul antic Porphyrios ne aduce la cunoştinţă că în momentul naşterii, getul a fost acoperit cu o blană de urs, tracii numind această piele „zalmos”, că el „mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca pe Hercule”(19). Identificarea lui Zalmoxis cu Hercule pare să se fi făcut pentru că era considerat de greci a fi un semizeu, care, aidoma eroului grec, purta blana unui animal feroce, Zalmoxis pe cea a ursului, Hercule pe cea a leului.

Învățatul austriac Wilhelm Tomaschek ajunge la concluzia că cei trei ani petrecuţi de Zalmoxis în locuinţa subterană, corespund celor trei luni ale iernii, când întreaga natură este moartă. După Tomaschek, divinitate naturistă a geţilor, apoi şi a dacilor, Zalmoxis este prezentat drept „Zeus şi Hades, Hermes şi Dionysos, Kronos şi Hercule în una şi aceeaşi persoană”(20); iar istoricul Dan Oltean vorbeşte despre o triadă divină, în cadrul căreia se regăsesc, ca în toate religiile indo-europene, corespondenţi pentru zeul cerului, zeul pământului şi zeul războiului. După părerea domniei sale, la geto-daci, zeii triadei numindu-se Cronos, Thales și Hercule. Despre Zalmoxis, primul reformator din istoria geţilor, intermediarul dintre zei şi muritori, același autor spune:

„…Zalmoxes a fost preot al celor trei zeităţi primordiale. Mnaseas îl identifică cu zeul Cronos, iar Porphyrios spune despre el că «…mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca pe Hercule» (Viaţa lui Pitagora, 14). Prin Cronos trebuie să înţelegem zeitatea primordială, iar Hercule este, evident, aspectul războinic al manifestării daimon-ului. Thales se traduce în greceşte prin «a înflori», ceea ce înseamnă că epitetul se referă la funcţia agricolă, vegetală.” (21)

Teorii, comparații, tălmăciri și răstălmăciri de istorii și povestiri, ritualuri, eroizări, inițieri, probe de bărbăție, împreunări sacre și un erou cavaler (un fel de Hercule geto-dac) - o fascinantă mitologie dispărută, care a necesitat și va necesita în continuare o muncă colosală de interpretare. Mitul eroului va rezista timpului, pe teritoriul Daciei romane, alături de cultul Cavalerului Trac îl vom întâlni și pe Hercule patronând apele tămăduitoare de la Herculane și Germisara(22). Eroul războinic-vânător este prezent în arta locală din secolul al V-lea a.Chr., până în epoca romană și chiar mai departe, până în creștinism; dar despre asemănările dintre Cavalerul Trac și Sfântul Gheorghe vom povesti altă dată.

Mai multe lucruri despre fascinanta mitologie a geto-dacilor găsiți în cartea Mit și religie în Dacia. edituraler.ro/magazin/Mit-si-Religie-in-Dacia

Note:

1. Ivan Mazarov, The Rogozen Tresure, SVYAT Publishers, Sofia, 1983, p. 106
2. Ibidem, pp. 122-123
3. Ibidem, Loc.cit
4. Ivan Mazarov, The Rogozen Tresure, SVYAT Publishers, Sofia, 1983, p. 106
5. Valeriu Sârbu şi Gelu Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Editura Istros, Brăila, 1997, pp. 63-64
6. Radu Florescu, Arta dacilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 13
7. Alexander Fol, Thracian treasures from Bulgaria, Committee for Culture, Bulgaria, 1979, p. 19
8. Ibidem, p.18
9. Ivan Marazov, The Rogozen Tresure, SVYAT Publishers, Sofia, 1983, p. 104
10. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 200
11. Alexander Fol, Thracian treasures from Bulgaria, Committee for Culture, Bulgaria, 1979, p. 19
12. Ibidem, p. 150
13. Gabriel Iliescu, Zeii dacilor pe efigii monetare, în Magazin istoric, nr. 4, aprilie 1981, p. 45
14. Invictus, epitet utilizat de romani pentru unele divinități, în traducere înseamnă Invincibil.
15. Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1986, p.409
16. Ibidem, Loc.cit.
17. Valeriu Sârbu şi Gelu Florea, Op.cit., p. 63
18. Manfred Oppermann, Tracii. Între Arcul Carpatic şi Marea Egee, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 136
19. Porphyrios, Viaţa lui Pitagora, 14, apud Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gheorghe Ştefan, Izvoare privind istoria României, vol.I, Editura „Academiei Republicii Populare România”, 1964, p. 743
20. W. Tomaschek, Die alten Thraker, Viena, II, 1884, p.62 apud Dan Dana, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Editura „Polirom”, Bucureşti, 2008, p. 221
21. Dan Oltean, Religia dacilor, Editura Saeculum, Bucureşti, 2008, p. 327
22. Constantin Preda, Enciclopedie de numismatică antică în România, Editura Enciclopedică, București, 2008, p. 149