De la pădurea Hercinică și până la Pontul cel Ospitalier, de la muntele Karpatos și până la Marea Egee se întindea, cândva demult, pământul stăpânit de triburile tracilor. O brazdă de plug, o groapă săpată într-un cimitir, un mal de pământ surpat, toate acestea au scos și vor mai scoate la lumină comori neprețuite.
O întreagă mitologie ascunsă, uitată, stă scrisă în aur și argint, pe vase, coifuri, cnemide. Asemenea cuvintelor scrise, simbolul animalului transmite mesaje. Iar arta geto-dacilor, a acestor traci viteji, este îmbogățită cu superbe chipuri de animale, atât reale cât și fantastice. Aici și acum o să discutăm despre ființele lumești, pe cele supranaturale, precum grifonii, caii înaripați și Balaurul dacic le-am comentat într-o postare anterioară.

Animalele dominau viața spirituală a străbunilor. Istoricul Ion Horaţiu Crişan afirmă că unele dintre aceste animale întruchipează atribute ale unor divinităţi. Să începem cu cel mai puternic animal autohton:

Ursul este întâlnit pe o serie de aplice frontale de harnașament descoperite în mormântul de la Agighiol (din Dobrogea), mai apare pe o piesă din componenţa tezaurului de la Craiova, iar la Letnița (în Bulgaria), pe o aplică de argint este redat în toată forța și splendoarea atacând un călăreț. - Fotografie: Album - Ancient gold: the wealth of the Thracians, Harry N. Abrams, New York, 1998

Pe lângă rolul important pe care ursul îl avea în cadrul vânătorilor iniţiatice, datorită forței sale excepţionale, ursul era admirat și pentru capacitatea de a hiberna (după concepţii arhaice, lucru echivalent cu renaşterea). Simbol htonian, lunar şi nocturn, unele popoare îl considerau strămoşul lor, iar la celţi reprezenta simbolul clasei războinice.(1)

Berbecul, simbol al fertilității, animal sacru la multe popoare, la geto-daci apare ca animal sacrificat pe obrăzarele coifului de la Poiana Coțofenești, mai este întâlnit pe protomele care înnobilează brățara de aur descoperită la Iași. - desen Viorel Moraru după coiful de la Coțofenești

Bourul, boul-urs, apare printre piesele de aur ale tezaurului de la Băiceni și pe „scuturile” dacice de la Piatra Roșie, este un animal periculos, cu o forță excepțională, vânat cu predilecție de regi, pentru a putea fi răpus este hăituit zile la rând. În timpul unei astfel de vânători, un bour îl duce pe Dragoș în „țară nouă”, în Moldova(2).

Calul, asemenea câinelui, și el se află în slujba omului. În mentalul popular românesc este „cel mai frumos, mai nobil și mai deștept dintre toate animalele”. Simte primejdia și moartea. În arta arhaică femeile călare sunt o raritate(3), ele călăresc monștrii nu cai, ele sunt ființe supranaturale, nu oameni. Calul îi poartă pe eroi, zei și muritori de o potrivă, imaginea fabuloasă a calului este reprezentată de Pegas (calul înaripat din mitologia greacă) și de fârtații săi întâlniți în arealul locuit de traco-geto-daci.

Câinele este cel mai vechi tovarăș al omului, reprezintă imaginea loialității, apărător al stăpânului și al gospodăriei. Ca părtaș la vânătoare apare în multe episoade din arta geto-dacilor. Romulus Antonescu îl consideră dușman al fratelui lup și patruped cu rol de ghid, deoarece cățeaua Molda urmărind bourul, deschide drumul lui Dragoș pe un tărâm „necunoscut”, asupra căruia, voievodul Maramureșean va pretinde drepturi de domnie. Figura fantastică a câinelui, Cerberul, păzește intrarea în lumea morților, se mai spune despre câine că urletul său este prevestitor de moarte.(4)

Cerbul apare pe pocalele de argint de la Agighiol, Rogozen și Porțile de Fier, și el joacă rolul de călăuză în mitologie, vânarea rituală a acestui animal îl poate duce pe vânător către noi teritorii, făcându-l să descopere ținuturi noi, să-și îmbunătățească statutul social sau îi poate arăta calea de ieşire dintr-o situaţie critică(5). Cerbul este simbolul fecundităţii, al creşterii şi renaşterii(6). În mitologia geto-dacică varianta fantastică a cerbului este Cerbul cu opt picioare.

Iepurele, simbol al primăverii și al fertilității, apare în arta locală pe pocale de argint, pe coifurile de la Peretu și Porțile de fier ca atribut al Păsării cu corn. La tracii odrisi este întâlnit pe cnemida de la Goliamata Mogila.

Peștele, și el apare ca atribut al Păsării cu corn, într-o postură ce simbolizează mediul acvatic.

Mistrețul este o fiară înfricoșătoare, simbol al animalității și al naturii sălbatice. În mitologia greacă zeul Ares se preschimbă în mistreț, iar zeița vânătorii, Artemis, trimite astfel de fiare să distrugă recoltele oamenilor care nu îi închinau ofrande. Datorită periculozității sale, mistrețul a reprezentat întotdeauna un trofeu de vânătoare extrem de râvnit. - desen Viorel Moraru

De la vechii greci s-au păstrat în scris câteva mituri despre vânătoare, cel mai faimos fiind cel al mistrețului uriaș trimis de Artemis să distrugă recoltele oamenilor care nu îi închinau sacrificii. Atunci, eroi din toată Grecia s-au adunat să organizeze o expediție împotriva acelui mistreț monstruos numit Vierul Caledonian. Monstrul a fost răpus, iar reprezentări artistice ale triumfului au circulat în toată antichitatea. Vânătoarea este des reprezentată în arta tracică, lucru acesta ne relevă locul important pe care îl acordau tracii acestei îndeletniciri. Vânătoarea de mistreț a fost considerată o activitate nobilă, încărcată de semnificații simbolice, la fel ca vânătoarea altor animale puternice(7).

Leul, deseori antagonist al eroului, este încarnarea puterii, reprezintă atât forța cât și noblețea(8). În tezaurul de la Craiova se găseşte o aplică frontală sub formă de cap de leu, animalul mai apare la Letniţa, Vraţa, Rogozen și pe un scut de la Piatra Roșie. Regele animalelor este întâlnit în arta tracică ca import din zona sud balcanică. Artiștii care au creat pentru nobilii traci vasele de aur și argint de la Rogozen şi Panaghyurişte s-au inspirat din miturile legate de izbânda lui Heracle împotriva leului (fiecare popor își are eroii lui, tracii aveau în propria mitologie un erou similar cu Heracle). Uciderea leului era proba de vitejie supremă – după moartea regelui trac Rhesus, fratele său a trebuit să aleagă un nou rege, unul dintre pretendenţi s-a luptat cu un leu şi a pierdut, demonstrând astfel că nu merita coroana(9). De asemenea, se ştie că macedonenii Alexandru cel Mare și Lysimah, pe vremea când erau stăpâni ai Traciei, s-au luptat cu lei, această confruntare era una din principalele probe pentru ca viitorul rege să acceadă la domnie(10). În arta traco-geto-dacică metoda de prezentare a mesajului transmis poate fi inspirată din alt areal cultural, dar imaginile au însemnătate pentru autohtonii cărora le sunt destinate.

Taurul apare pe matrița de bronz de la Sarmizegetusa Regia, el exprimă putere, vitalitate şi fertilitate inepuizabilă, în religiile indo-mediteraneene este pus în relaţie cu riturile solare, tradiţia greacă consacră acest animal zeilor Poseidon, Dionysos şi Zeus.(11) Imaginea taurului cu simbol solar în frunte este întâlnită printre piesele de harnaşament din tezaurul de la Craiova şi pe rhytonul de la Poroina.

Ţapul, în istoria religiilor apare ca distrugător al vegetaţiei, era considerat un duşman al naturii, unul dintre prevestitorii haosului, dar cu alte ocazii imaginea sa este legată de riturile fertilităţii, coarnele fiindu-i asociate cu simbolul abundenţei. În reprezentările din arta getică, țapul pare a fi un animal magic, are coarne lungi şi prezintă ciudate smocuri de păr. În cadrul unei iniţieri, păşind pe urmele mediatorului, al călăuzei, poţi trece graniţa dintre lumi, de asemenea, în multe legende, acest animal îi arată regelui drumul către teritoriile pe care le va avea în stăpânire (12). În arta geto-dacilor imaginea sa este întâlnită pe pocale de argint.

Vulturul este pasărea care simbolizează marile divinităţi, la greci era încarnarea lui Zeus, la egipteni, despre faraon se credea că ar fi întruchiparea lui Horus. Frecvenţa cu care imaginea vulturului apare în simbolistica animalieră indică locul privilegiat pe care îl ocupau păsările de pradă în mitologia strămoşilor noştri. Vulturul apare pe una din cnemidele de la Agighiol, el este reprezentat ca atribut al unui personaj care stă pe tron, pe placa de la Surcea vulturul apare într-o scenă împreună cu un cavaler (scena amintește de coiful celtic descoperit la Ciumești). În aşezările de la Popeşti şi Tinosu (din Câmpia Munteniei), în urma săpăturilor au fost scoase la lumină capace de vase având forma unor capete de vulturi, fragmente de ceramică pictată din Munţii Orăştiei conţin reprezentări ale aceleiaşi păsări. Vulturul, în mitologiile lumii este simbolul soarelui, al înălţimilor, este mesagerul divinităţii sau încarnarea acesteia.(13) Regele păsărilor stă domesticit pe braţul personajului masculin de pe cnemida nr.1 de la Agighiol, el este pus în legătură directă cu figura suveranului sau a divinităţii. Varianta fabuloasă a vulturului, Pasărea Unicorn, despre care am discutat cu altă ocazie, apare dominând simboluri terestre şi acvatice pe coifuri şi pocale de argint. O altă versiune fantastică a vulturului este grifonul și, de ce nu, ființele compozite, care, după părerea mea, însumează caracteristicile unui cal și ale unui vultur.

Şarpele era considerat animal sfânt în Grecia antică, celţii credeau într-un şarpe cu coarne din oul căruia a luat naştere lumea. La germani şi la slavi, şarpele personifica divinitatea protectoare a casei, căreia i se aducea un sacrificiu atunci când se începea construcţia unei noi locuințe. Şarpele este foarte utilizat în iconografia civilizaţiei geto-dacice, protoma lui decorează marile spirale de aur și argint (brățări), folosite, după părerea lui Florin Medeleţ, ca podoabe la un veşmânt purtat în cadrul unor ocazii speciale.

Vasile Pârvan, referindu-se la utilizarea şarpelui în artă ne spune:

„Această imagine, ca toate simbolurile respingătoare purtate ca amulete, nu reprezintă în La Tene-ul dacic un element de cult propriu-zis, ci o formă de superstiţie populară, de simbol utilitar, pornind de la credinţa străveche în talismane, purtate pentru apărarea împotriva răului şi a nenorociri”(14)… „Pentru La Tene-ul dacic animalul clasic împotriva deochiului şi a tuturor accidentelor demonice e şarpele.”(15)

Interpretarea semnificaţiei şarpelui este dificilă, după cum am mai spus, J. Prieur subliniază că acest animal exprimă fie forţele întunecate şi secrete ale pământului, fie că are o latură benefică, călăuzitoare. Motivul şarpelui este des ilustrat în toreutica traco-getică, el apare pe cnemidele de la Agighiol, Vraţa şi Golyamata Mogila, pe coiful de la Băiceni, pe aplica cu leu şi grifon de la Letniţa, tot aici, în faţa unui personaj feminin este redat un şarpe uriaş cu trei capete. Este posibil ca el să fie reprezentat într-o postură malefică, menită să inspire groaza, dar în alte situaţii să aibă şi o atitudine benefică, cum este cazul coifului de la Băiceni.(16)

Lupul era considerat la celţi, germani şi scandinavi un animal sacru. În Dacia, acest animal apare figurat pe vasele pictate descoperite în regiunea capitalei Sarmizegetusa Regia şi printre statuetele de la Cârlomăneşti. Mircea Eliade, în scrierile sale, consideră lupul un animal emblematic pentru elitele războinice, de la care dacii şi-ar fi însuşit numele etnic: „dacii se numeau ei înşişi mai demult «lupi», sau «cei care sunt asemenea lupilor», «cei care seamănă cu lupii»”(17). În multe culturi, carnasierul are conotaţii negative, dar ca vânător eficient este posibil să fi întrupat calităţile preţuite de luptători. Dan Oltean spune: „în vreme de război, dacii se poartă asemenea lupilor”(18), istoricul își susține opinia aducând drept mărturie faptul că dacii îşi atacau duşmanii precum lupii, pe timpul iernii, lucru demonstrat de atacurile conduse de Decebal în sudul Dunării în 85-86 p.Chr. şi bătălia de la Adamclisi din 102 p.Chr. Lupul este sinonim cu sălbăticia, imaginea sa este pozitivă atunci când personifică un erou războinic sau un strămoş mitic, cealaltă faţă este reprezentată de aspectul infernal, de devorator(19). Stindardul dacic, format dintr-un cap de lup, căruia i se alătură un trup de şarpe, relevă funcţia sacră a acestui animal în mitologia locală.

Animalele sunt văzute de popoarele arhaice ca întruchipări ale zeilor sau ca mesageri ai acestora, asta deoarece au acces la medii inaccesibile oamenilor, au abilitatea de a se ridica în văzduh, pot trăi sub pământ sau în apă, sunt puternice, feroce şi se deplasează cu repeziciune(20). Ele aveau un înţeles deosebit de important pentru geto-daci, simbolurile lor decorează armuri de paradă, vase sacre, podoabe, piese de ceramică, apar în arta funerară, unele animale îi însoțeau pe tracii bogați în mormânt (până în secolul III a.Chr. elitele practicau inhumația în tumuli). Despre grifoni, Draco, Pasărea Măiastră, Cerbul cu opt picioare, șarpele cu trei capete și alte făpturi fantastice care populau lumea mitologică a străbunilor am discutat deja într-o postare anterioară. Data viitoare vom vorbi despre Eroul geto-dacilor, despre un fel de Hercule autohton.

Mai multe lucruri despre fascinanta mitologie a geto-dacilor găsiți în cartea Mit și religie în Dacia. edituraler.ro/magazin/Mit-si-Religie-in-Dacia

Note:

1. Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de simboluri, vol. III, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, pp. 416-418
2. Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, ediție digitală, 2016, pp. 73-74
3. Ibidem, pp. 95-102
4. Ibidem, pp. 129-132
5. Ibidem, p. 114
6. Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de simboluri, vol. I, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p. 290
7. Anna Ferrari, Dicționar de mitologie greacă și romană, Polirom, 2003, p. 424
8. Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p. 211
9. Ivan Mazarov, The Rogozen Tresure, SVYAT Publishers, Sofia, 1983, p. 106
10. Ibidem, Loc.cit
11. Ibidem, p. 337
12. Ibidem, pp. 112-113
13. Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de simboluri, vol. III, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p. 475
14. Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1926, p. 641
15. Ibidem, p. 642
16. Valeriu Sârbu şi Gelu Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Editura „Istros”, Brăila, 1997, p. 89
17. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 11
18. Dan Oltean, Religia dacilor, Editura „Saeculum I.O”, Bucureşti, 2003, p. 333
19. Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de simboluri, vol. II, Edit. Artemis, Bucureşti, 1995, pp. 250-251
20. Valeriu Sârbu şi Gelu Florea, Op.cit., p. 58