*
Animale fantastice din mitologia geto-dacilor

În mitologia geto-dacilor întâlnim mai multe specii de animale fantastice, acestea sunt: Pasărea Unicorn, Cerbul cu opt picioare, Șarpele cu trei capete, diverse specii de grifoni, cabaline înaripate și nu în ultimul rând Balaurul dacic.

~   Articol publicat de Viorel Moraru, în 30.11.2021   ~

În mitologia geto-dacilor întâlnim mai multe specii de animale fantastice, acestea sunt: Pasărea Unicorn, Cerbul cu opt picioare, Șarpele cu trei capete, diverse specii de grifoni, cabaline înaripate și nu în ultimul rând Balaurul dacic.

Pasărea Unicorn din mitologia geto-dacilor este un fel de Pasăre Măiastră, când apare pe obiectele de podoabă purtate de regi domină peisajul, de fiecare dată ţine un iepure în gheare şi un peşte în cioc. Această viețuitoare fabuloasă este întâlnită pe pocalele de la Agighiol, Rogozen şi pe cupa descoperită în zona Porţilor de Fier (aflată acum la Metropolitan Museum din New York); ea mai apare redată pe coiful de la Peretu şi pe cel deţinut de Institutul de Artă din Detroit.

desen - Viorel Moraru

  • sec. IV î.Hr.
  • desen - Viorel Moraru

Pasărea unicorn posedă un atribut supranatural, cornul; Petre Alexandrescu spune despre ea că reprezintă o fiinţă divină, care îşi exercita dominaţia supra atmosferei, mediului terestru şi a celui acvatic; I.H. Crişan o consideră întruchiparea zoomorfă a Marelui Zeu, iar după Valeriu Sârbu şi Gelu Florea, acest motiv întâlnit în arta getică este o creaţie originală, „rezultat al asimilării unor motive scito-siberiene şi nord-italice”, care indică suveranitatea basileului asupra celor trei zone ale regatului: atmosfera (pasărea), pământul (iepurele) şi apa (peştele). Mărimea ghearelor, cornul, abilitatea de a prinde două animale în acelaşi timp, toate acestea ilustrează faptul că pasărea deţinea un rang superior faţă de celelalte animale din mitologia geto-dacilor. Peştele este prins de gură, nu de mijloc, nu pare o victimă, ci un atribut al păsării, acest lucru relevă că imaginea ar avea caracter heraldic, ea poate fi simbolul unui personaj important.

Cerbul cu opt picioare - este o fiinţă care însumează trăsăturile mai multor specii: are coarne de cerb și barbă de ţap, prezintă o serie de smocuri de păr pe spate, care au fost interpretate de unii cercetători ca fiind aripi. După I. Marazov, excesul de membre este un semn al lumii de dincolo, deoarece denotă anormalitate. Acest cerb fantastic este întâlnit pe patru pocale getice din argint, două au fost descoperite în mormântul de la Agighiol (Dobrogea), unul face parte din tezaurul de la Rogozen (Bulgaria), iar cel de-al patrulea, aflat acum în S.U.A., se presupune că ar proveni dintr-o descoperire efectuată în zona Porților de Fier.

desen - Viorel Moraru

  • sec. IV î.Hr.
  • desen - Viorel Moraru

Pe pocalul de la Porţile de Fier, coarnele enorme ale acestui animal încununează partea superioară a vasului, ele au vârfurile în forma unor capete de vulturi. Modul în care artistul a ales să creeze această scenă indică faptul că sunt atât de mari încât ajung până în văzduh sau, poate, în mitologia locală, cerul stătea sprijinit pe coarnele acestui cerb fantastic. În mitologia germanilor, Sleipnir, calul zeului Odin avea, de asemenea, opt picioare, la fel şi caii şamanilor siberieni. Şamanii sunt mediatori între oameni şi zei sau între oameni şi lumea tenebrelor, guvernată de demoni (Ivan Marazov, The Rogozen Tresure, p. 114). Adăugarea de trăsături de la alte viețuitoare are menirea să multiplice puterile, datorită numărului suplimentar de picioare animalul fuge mai repede, iar coarnele, prin funcţia lor simbolică, reprezintă regenerare, nemurire. Pentru I. Marazov, animalul cu opt picioare reprezintă un super-mediator; este o călăuză care îl ajută pe decedat să treacă graniţa în lumea de dincolo sau pe dinastul-preot să păşească pentru scurtă vreme în alte lumi, guvernate de fiinţe supranaturale, spre a primii îndrumare.

Grifonul este un animal fantastic apărut în lumea artistică a Orientului antic. Pe teritoriul Daciei decorul grifonului este întâlnit la Ocniţa (Ocnele Mari, jud. Vâlcea), unde s-a descoperit un pandantiv semilunar cu doi „grifoni-panteră” afrontaţi faţă de un cap de taur. Valeriu Sârbu și Gelu Florea sunt de părere că:

„Piesa ar putea fi un import, însă chiar şi aşa ea ar constitui un vector al figuraţiei fantastice. Chiar faptul că a fost procurat şi folosit de indigeni este semnificativ în privinţa faptului că universul lor imaginar era populat de fiinţe fabuloase.”

Persistenţa în arta şi spiritualitatea geto-dacilor a acestui decor este dovedită şi de descoperirea de la Surcea, pe una dintre falerele tezaurului de aici este întâlnit un grifon cu trup de leu. Înspăimântătoarea ființă mai apare pe matrița de la Sarmizegetusa Regia, pe așa-zisele scuturi de fier de la Piatra Roșie, pe diverse piese de harnașament, podoabe și nu în ultimul rând pe un rhyton (vas de băut) descoperit în Bulgaria. În mitologie, grifonii sunt asociaţi simbolurilor solare, de asemenea, ei mai posedă funcţia de gardieni ai comorilor şi păstrători ai tainelor.

enter image description here

  • sec. I d.Hr.
  • desen - Viorel Moraru

Grifonul combină puterea terestră a leului şi energia celestă a vulturului, este simbol al forţei şi vigilenţei dar şi obstacol ce trebuie depăşit pentru a avea acces la lucruri de mare preţ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de simboluri, vol. II, p. 114). Pe artefactele din arealul geto-dacilor întâlnim grifoni-lei, grifoni-lupi, grifoni-vulturi.

Şerpi cu capete de pasăre, după părerea lui Dan Oltean, aceste făpturi compozite sunt întâlnite pe obrăzarul stâng al coifului de aur descoperit la Băiceni (în judeţul Iaşi); istoricul afirmă:

„Este singura fuziune a celor două animale din toată arta getică. În alte tezaure datând din aceeaşi vreme, cum sunt cele de la Agighiol sau Craiova, şarpele şi păsările se situează pe poziţii antagonice şi sunt redate distinct […] Cerul stă deasupra pământului, tot aşa cum pasărea încearcă să domine şarpele. Cea mai veche reprezentare a acestui tip, în care şarpele este duşmanul păsării, apare pe o sabie de tip akinakes, descoperită la Megidia. Ultimul motiv de acest fel se găseşte pe două dintre plăcuţele tezaurului descoperit în localitatea Lupu (jud. Alba), din secolul I î.Chr. […] Tot separat vor fi înfăţişate cele două animale şi în vremea puternicului regat din Transilvania.”

Șarpele cu trei capete și Dragonul acvatic

enter image description here

  • sec. IV î.Hr.
    • Fotografii: Album - Ancient gold: the wealth of the Thracians, Harry N. Abrams, New York, 1998

Pe două aplice de la Letniţa (Bulgaria) sunt redate personaje feminine, eroine ale propriilor povești, prințese sau zeiţe. Una dintre acestea stă pe spatele unui dragon, o alta pare că atinge un şarpe uriaş ce are trei capete. Se poate afirma cu certitudine că aceste imagini reflectă mituri autohtone. Din păcate povestea din spatele ilustrațiilor acestor traci s-a pierdut în negura timpului, dar de monștrii acvatici, șerpi uriași și creaturi cu multe capete abundă mitologia greacă. Este posibil ca cele două lumi indo-europene să fi împărtășit elemente similare la nivelul legendelor despre eroi și monștri, care pun față în față binele și răul, umanul și supranaturalul.

Dragonul acvatic - Personajul feminin care stă pe spatele unui dragon reprezintă o imagine populară în arta greacă, în special pe vase, unde găsim reprezentări ale unor femei frumoase, îmbrăcate sumar, ce străbat mările călărind pe creaturi acvatice. Ele sunt nimfe ale mării, divinități blânde și binevoitoare, care în vechile povești nu ezitau să vină în ajutorul marinarilor aflați la ananghie (Anna Ferrari, Dicționar de mitologie greacă și romană, p. 441).

enter image description here - desen - Viorel Moraru

Evident, contactele culturale, de comerț și de război avute de traci cu vecinii lor nu aveau cum să rămână fără ecou. Sesizăm influența grecească asupra artei autohtone, lumea lor imaginară se îmbogățește și, la rândul ei, insuflă vecinilor teme, idei, zeități (Bendis, Orfeu).

Șarpele cu trei capete - Cu privire la acest monstru multicefal, la greci, Heracle, Tezeu, Perseu și Iason – au fost ucigași de monștrii mitologici, exterminatori ai anormalului, unii porniți în căutarea gloriei, alții obligați de împrejurări să curețe lumea de progeniturile monstruoase care nu-și mai găseau locul într-o lume populată din ce în ce mai mult de oameni. Heracle, căruia romanii îi spuneau Hercule, primii de la regele Euristeu însărcinarea de a ucide Hydra, un șarpe monstru cu mai multe capete, care trăia într-o peșteră lângă lacul Lerna, unde se spune că exista intrarea în lumea de dincolo. Hercule a zvârlit săgeți în bârlogul bestiei, pentru a o întărâta. Hydra, furioasă, se repezi către el să-l facă bucăți, dar eroul, cu câteva mișcări dibace, îi zdrobii rând pe rând capetele. Spre uimirea lui, capetele Hydrei nu doar că se regeneraseră cât ai clipi, dar se și multiplicară, în locul fiecărui cap zdrobit, crescură două. Hercule nu se dădu bătut, lăsă bâta deoparte și ceru ajutorul nepotului său Iolau. Împreună tăiară capetele Hydrei, apoi arseră gâturile însângerate pentru a închide rănile și a prevenii astfel regenerarea monstrului. Ultimul cap fu` îngropat sub un bolovan mare, unde se spune că se găsește și astăzi. Hydra avea 9 capete în momentul în care Hercule și Iolau s-au confruntat cu ea; nu se știe câte capete a avut la început. Ființele multicefale simbolizează anormalul, alianțele dușmănoase, gardienii lumii de dincolo (fratele Hydrei, câinele Cerber, cel cu trei capete, păzea intrarea în Hades). La Letnița poate avem o Hydra primordială, tricefală. Personajul uman, contrapus șarpelui are în mână o oglindă, aici nu este vorba de un erou-războinic într-o postură virilă, ci de o femeie care probabil apelează la ingeniozitate pentru a scăpa din întâlnirea cu monstrul; eroina acestui mit local ne duce cu gândul către vechi povești grecești, cum ar fi cea a vrăjitoarei Medea și a balaurilor ei zburători sau, mai degrabă, către ingeniozitatea lui Perseu când s-a confruntat cu Gorgona Medusa. Se spune că orice muritor care o privea în ochi pe Medusa era preschimbat instantaneu în piatră, dar dacă te uitai la reflexia ei scăpai nevătămat. Astfel, îndrumat de zei, Perseu s-a strecurat pe lângă stanele de piatră ale nefericiților care căzuseră pradă Medusei, privindu-i reflexia în scut, el s-a apropiat de monstruoasa femeie (care avea șerpi în loc de păr) și cu secera, i-a desprins capul de trup. Nu știm câte similitudini există între poveștile grecești și imaginile moștenite din cultura tracă.

enter image description here

  • sec. IV î.Hr.
  • desen - Viorel Moraru

Cât despre alte colțuri ale lumii mediteraneene, tot din acea perioadă, găsim ilustrate pe pereții unui mormânt etrusc, câteva scene care au legătură cu lumea de dincolo. Botezat Mormântul Carului Infernal din Pianacce, Italia (sec. IV a.Chr.), locul adăpostește un sarcofag și picturi cu un demon, acesta străbate valurile mării pe o caleașcă trasă de cai fantastici, el duce sufletele morților către celălalt tărâm. Pe o friză alăturată se află un monstru, un balaur cu trei capete (Stephan Steingraber, Abundance of Life: Etruscan Wall Painting, pp. 215-237), poate paznic al lumii de dincolo, la fel ca Cerberul grecesc sau ca surata lui, Hydra, ori ca „verișorul” tracic al acestor monștrii, șarpele tricefal de la Letnița. Iconografia monștrilor multicefali din mai multe areale poate deriva dintr-un original comun sau asemănările pot fi doar o coincidență, căreia noi, prin speculații și comparații, încercăm să-i găsim explicații.

Cai înaripați și alte ființe zburătoare - În anul 1928 pe raza satului Coţofeneşti, comuna Poiana, judeţul Prahova a fost descoperit un coif getic. Piesa este din aur masiv, are calota ornată cu şiruri de protuberanţe, deschiderea feţei este dreptunghiulară (lăsând descoperit întregul chip al purtătorului), partea frontală a calotei acoperă fruntea în totalitate, pe ea sunt redaţi doi ochi expresivi cu sprincene mari şi răsucite. Pe ambele obrăzare este înfăţişată scena unui sacrificiu – un personaj masculin, îmbrăcat cu o platoşă din solzi metalici, ce poartă pe cap un coif conic sau o căciulă ţuguiată, este pregătit să înjunghie un berbec cu ajutorul unui pumnal de tip akinakes (Dumiru Berciu, Arta traco-getică, p. 78).

enter image description here

  • sec. IV î.Hr.
  • Fotografii: MNIR

enter image description here - desen - după I Daci, foto G. Dumitru

Pe apărătoarea de ceafă a coifului se află patru fiinţe fantastice în poziţie de aşteptare, ele au capul asemănător cu cel uman, dar posedă aripi şi cozi (arată ca niște maimuțe înaripate, oameni pasăre, oameni grifoni sau ca niște sfincși); sub aceste monstruozități sunt redate trei dihănii, grifoni sau mai probabil hipogrifi (animale fantastice cu trup de cal, aripi şi cap de vultur), doi dintre ei au în cioc câte un picior de erbivor. Aceste creaturi au sfâşiat un animal şi acum îl devorează, ele se fugăresc spre a răpi una celeilalte bucăţi de carne; înfăţişarea şi atitudinea lor sugerează haosul (Valeriu Sîrbu şi Gelu Florea, Imaginar și imagine în Dacia preromană, p. 72).

În mod obișnuit, un sacrificiu este săvârşit în cinstea unui zeu, dar aici se pare că are menirea de a îmbuna monştrii şi demonii care ameninţau să acapareze lumea. După V. Sârbu și G. Florea, în urma sacrificiului, legătura dintre oameni şi zei este restabilită, iar posibilitatea revenirii haosului este înlăturată momentan. Este vorba fără îndoială de o scenă care se încadrează într-un ciclu mitologic, actul va fi repetat, după o anumită perioadă de timp jertfa trebuie reînnoită.

Pe apărătoarea de ceafă a unui alt coif getic, descoperit la Băiceni (jud. Iași), întâlnim doi cai înaripați, asemenea Pegasului grecesc, de asemenea, deoarece desenul este realizat extrem de schematic, putem avea încă o reprezentare a unor animale compozite cal-vultur.

enter image description here

  • sec. IV î.Hr.
  • Foto: MNIR

enter image description here - desen - după Petrescu-Dâmbovița, Marin 1975

Imagini ale calului înaripat avem în arealul traco-getic de la sud de Dunăre, unul din cele mai elocvente exemple fiind cana 157 de la Rogozen.

enter image description here - desen - după I. Marazov „The Rogozen Tresure”

Balaurul dacic. Stindardul dacilor – draconul, supranumit și Draco – este un animal metaforic ce posedă cap de lup şi corp de şarpe. Această variantă fabuloasă a imaginii şarpelui este întâlnită pe Columna lui Traian şi pe vasul descoperit la Budureasa în judeţul Prahova. Au existat numeroase încercări de a descifra originea şi simbolismul acestei creaturi, cele mai importante contribuţii în acest sens le-au avut Vasile Pârvan, Mircea Eliade și Silviu Sanie.

enter image description here - Foto: ro.wikipedia.org/wiki/Draco

Vasile Pârvan numeşte balaurul „stindard naţional dacic”, al cărui cap de lup este un animal fantastic pre-scytic, iar trupul de şarpe „care se zbate în bătaia vântului este imaginea înseşi a furtunei”. În opinia marelui nostru învăţat, obţinut printr-un sincretism religios, stindardul îşi are originile în lumea Assyro-Babiloniană şi nu reprezintă şarpele subpământean, ci un demon al văzduhului, „e ca şi zmeul din mitologia slavo-română, divinitate multiformă”, care zboară peste munţi şi peste ape răspândind groază muritorilor şi eroilor. „Balaurul purtat în suliţă e un stindard, dar are tot atât de mult aerul unui monstru biruit, purtat în triumf de biruitor”. A. Nour afirmă despre Draco, că înfăţişează un motiv ornamental, fără rezonanţă religioasă care aparţine artei scitice din înrudirea acesteia cu arta cimeriană. Domnia sa ne mai spune:

„Acest balaur, lipsit de orice înrudire ideologică cu «zmeul» mitologiei noastre populare, trebuie considerat […] cel mult o stilizare imperfectă a unei superstiţii confuze, rezultat al unui şir lung de procese sincretistice, în care nici capul nu sugerează în linii perfecte pe lup, nici trupul nu prezintă indiscutabil pe şarpe.”

După A. Nour, draconul nu este întâlnit la popoarele tracice din sudul Dunării, icoanele votive ale „zeilor Cavaleri” ce poartă în mănă stindardul, chiar şi cele care au fost descoperite în regiuni mai îndepărtate, aparţin populaţiilor de la nord de fluviu. D. Tudor îl consideră o imagine simbolică a victoriei; M. Eliade subliniază esenţa mistică şi mitică a lupului în imaginarul elitelor războinice ale dacilor, iar S. Sanie este cel care a emis ipoteza că Draco a fost un fel de zeu mobil sau stabil, care întrunea atributele divinităţii supreme. Valeriu Sârbu şi Gelu Florea consideră că:

„stindardul dacilor reprezintă o îmbinare simbolică între cele două animale cu profunde semnificaţii în mitologia geto-dacilor: lupul ca vânător (luptător), prin excelenţă, de la indo-europenii nomazi şi războinici, iar şarpele ca expresie a regenerării (nemuririi), transmis de la agricultorii neo-eneolitici. Iată, deci, două din trăsăturile caracteristice ale geto-dacilor: luptătorul viteaz și neînfricat şi credinţa în nemurire, exprimate atât de sugestiv în stindardul lor.”

Meşterii lui Apollodor din Damasc au sculptat pe Columna lui Traian multiple reprezentări ale balaurului, acesta era purtat în luptă de nobilii daci (pileații/tarabostes), care în majoritatea cazurilor luptau călare şi utilizau balaurul care se umfla şi urla în bătaia vântului. Aproape întotdeauna cei care poartă stindardul sunt tarabostes, excepţie făcând scena 59 de pe columnă, unde este purtat de un comati (un om din popor). Dan Oltean ne spune: „Stindardul dacic departe de a fi un zeu, aşa cum susţine Pârvan, nefiind nici demon, cum opinează Blaga, este înainte de toate un totem. În el se regăsesc două din animalele venerate cu precădere de dacii din interiorul arcului carpatic: lupul şi şarpele.”

Același autor consideră că reprezentările zoomorfe ilustrează triada care domina panteonul străbunilor noştri. În opinia domniei sale, vulturul, lupul şi şarpele simbolizează zeităţile cerului, războiului şi pământului, iar draconul: „apare numai la triburile dacice din Transilvania, care se considerau atât prin nume cât şi prin comportament a fi urmaşii lupului”; „purtat prin aer în toiul luptelor indică prezenţa alături de războinici a tuturor zeităţilor majore. Zeul războiului este actualizat prin capul de lup, divinitatea pământească prin coada de balaur, iar zeitatea cerească este invocată prin purtarea stindardului deasupra oştirii, ca o ipostază a zborului.”

Stindarde asemănătoare cu draconul dacilor sunt întâlnite și în alte spaţii geografice, la sciți și la celți de exemplu. Draco nu a dispărut după cucerirea Daciei de către romani, el apare pe monedele cu efigia Dacia, emise de ultimii împăraţi ai Imperiului Roman, care au stăpânit la nordul Dunării; iar la Moigrad s-a descoperit o insignă de legionar, ce are pe ea forma şarpelui cu cap de lup. Se cunoaşte că unele legiuni romane au preluat, după aproape un secol de la cucerirea Daciei, stindardul cu cap de lup şi trup de şarpe (Dan Oltean, Religia geto-dacilor, p. 140).

După cum am văzut, reprezentările zoomorfe sunt foarte răspândite pe teritoriul Daciei, ele apar pe vase din metal prețios, pe coifuri, cnemide, podoabe, piese de harnașament, pe partea centrală a așa ziselor „scuturi” descoperite la Piatra Roşie și pe matrița de la Sarmizegetusa Regia. Alături de ființele supranaturale întâlnim în lumea artistică a strămoșilor și animale reale, acestea sunt: taurul, bourul, iepurele, peștele, ţapul, berbecul, cerbul, ursul, mistreţul, calul, vulturul, şarpele, leul, câinele, lupul. Despre însemnătatea lor în mitologie vom discuta pe larg altă dată. Ion Horaţiu Crişan afirmă că unele dintre aceste animale întruchipează atribute ale unor divinităţi. Sârbu și Florea sunt de părere că Pasărea Unicorn reprezintă un simbol heraldic prin care generaţia de basilei din acea perioadă îşi exprima suveranitatea asupra regatului pe care îl avea în stăpânire. Nu există dovezi că traco-geţii practicau zoolatria, din câte cunoaștem ei îşi creaseră o imagine antropomorfă despre zeii lor, din spusele lui Herodot, Zalmoxis avea înfăţişare umană. „Icoana” animalelor în arta locală oscilează între personaje principale (Pasăre cu corn), ajutoare (cai, câini, feline) și atribute ale divinităţilor, regilor, eroilor; călăuze, mediatori, monștrii, simboluri al puterii; nu în ultimul rând statutul social a celui care purta podoabe decorate cu sacre animale era solidificat sau elevat, poate unele din obiecte aveau rol și de talisman.

Mai multe despre fascinanta mitologie a geto-dacilor găsiți în cartea Mit și religie în Dacia.

enter image description here

/magazin/Mit-si-Religie-in-Dacia

Bibliografie articol:

  1. BERCIU, Dumitru, Arta traco-getică, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, Bucureşti, 1969.
  2. CHEVALIER, Jean, GHEERBRAND, Alain, Dicţionar de simboluri, Vol. I-III, Editura „Artemis”, Bucureşti, 1995.
  3. FERRARI, Anna, Dicționar de mitologie greacă și romană, Polirom, 2003.
  4. GREEN, Roger, Lancelyn, Tales of the Greek heroes, Publisher Puffin, London, 1994.
  5. MARAZOV, Ivan, The Rogozen Tresure, „SVYAT Publishers”, Sofia, 1989.
  6. MORARU, Viorel, Mit și Religie în Dacia, Editura Ler, Dragodana, 2021.
  7. NOUR, Andrei, Cultul lui Zalmoxis. Credinţe, rituri şi superstiţii geto-dace, Editura „Antet XX Press”, Filipeştii de Târg, Prahova, 2010.
  8. OLTEAN, Dan, Religia dacilor, Editura „Saeculum I.O”, Bucureşti, 2003.
  9. PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1926.
  10. SÎRBU, Valeriu şi FLOREA, Gelu, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Editura „Istros”, Brăila, 1997.
  11. STEINGRABER, Stephan, Abundance of Life: Etruscan Wall Painting, Getty Trust Publications: J. Paul Getty Museum, 2007.
Distribuie:
Etichete:
Sunt Viorel Moraru, autor, publicist și redactor șef al Editurii Ler. Pentru colaborări, mă poți contacta la [email protected] sau pe WhatsApp 0730.426.278.

Din aceeași categorie:

Ai nevoie de o editură?

Noi îți publicăm cartea!